Numele vine de la un trabuc

1860, Sassello — un sat din Liguria, sus în munți, deasupra mării. Gertrude Rossi ținea un han și servea la desert niște prăjituri de migdale făcute după o rețetă de familie. Oamenii au început să vină din alte orașe doar pentru ele.

Fiul ei a decis să le înregistreze. Numele i-a venit dintr-o discuție cu niște clienți întorși din America, pasionați de trabucul Virginia. A rămas.

Piața din centrul satului a ajuns să fie numită, pe cărțile poștale ale vremii, Piazza degli Amaretti Virginia.

Moi, nu crocanți

Sunt două școli de amaretti în Italia. Cei din Saronno sunt uscată și crocanți. Cei din Sassello — ăștia — sunt moi, cu o textură apropiată de martipan.

Rețeta e dezarmant de simplă: migdale, armelline (sâmburi de caisă, de la care vine gustul ușor amar), albuș de ou, zahăr și miere.

Fără făină. Ceea ce îi face natural fără gluten și fără lactoză — nu ca produs „adaptat”, ci pentru că așa a fost rețeta din 1860.

Ce găsești

Amaretti în cutii metalice și în variante cu portocală, lămâie, cacao, fistic. Biscuiți cu fructe. Fiecare bucată e înfășurată în hârtie colorată, ca o bomboană — la fel ca acum un secol.

Cutiile sunt suficient de frumoase cât să fie colecționate. Unele chiar sunt.

Întrebări frecvente

Amaretti conțin gluten?
Nu. Sunt făcuți din migdale și sâmburi de caisă, fără făină. Verifică totuși eticheta fiecărui produs.

Conțin lactoză?
Nu — rețeta clasică e făcută cu albuș de ou, nu cu lapte sau unt.

Conțin alcool?
Nu. Amaretti nu au nicio legătură cu lichiorul Amaretto, dincolo de nume — amândouă vin de la amaro, amar.

Cum se servesc?
Lângă cafea sau ceai. În Italia, și cu un pahar de vin dulce sau de prosecco.

De ce au gust ușor amar?
De la sâmburii de caisă. Ăsta e semnul unui amaretto adevărat — dacă e doar dulce, lipsește ceva.